Comuna Perişani este aşezată pe tărâmul de basm al Ţării Loviştei, fiind locul pe care-l poţi cuprinde cu privirea de sus, din înălţimea munţilor Făgăraş şi Cozia, care îi stau de strajă la stânga soarelui care răsare. Ţara Loviştei este locul al cărui contur îl acopereau, cândva, cu arcul haiducii, faimoşii „lotri”, care au dat numele unei ape şi unor munţi, o aşezare puţin cercetată, unde trăiesc loviştenii, oameni străvechi amestecaţi cu ciobanii veniţi de dincolo, de peste Carpaţi, care nu au renunţat la tichia neagră şi la straiele lor alb-negre din demnitate şi mândrie. În străvechea Ţară a Loviştei, pe partea din stânga Oltului, la Perişani oamenii par a trăi în eternitate, ei se îmbracă în veşminte strămoşeşti, aceleaşi de pe Columna lui Traian, iar legendele lor sunt de nepreţuit, fiindcă păstrează ca în nişte cufere vii comorile neamului.
Ţara Loviştei adăposteşte locul înfrângerii lui Carol Robert d’Anjou
În Ţara Loviştei se poate pătrunde prin defileul Coziei vâlcene, prin Sălătrucul de la graniţa Argeşului sau prin Boiţa Sibiului spre un spaţiu fremătând de viaţă, cu oameni mândri şi harnici, veniţi nu din amurgul istoriei, ci de-a dreptul din zorii ei. Plaiurile acestea vechi au fost menţionate încă din anul 1233, într-un document consemnat în colecţia Hurmunzaki, unde se menţiona faptul că, pe aceste plaiuri, oştile voievozilor aveau în frunte căpetenii viteze. Pe aici, „pe drumul cel mare” al Loviştei, îşi înfipsese hotarul „Ţara lui Seneslau”, voievodul românilor, urmat de Tihomir, tatăl lui Basarab, apoi de Basarab, ctitorul Ţării dintre Carpaţi şi Dunăre, ţară a cărei întemeiere s-a decis, spun vechile mărturii istorice, tot aici, la Perişani, într-un cleşte de stânci care sugrumă „drumul cel mare”. Aici se găseşte şi Posada înfrângerii lui Carol Robert d’Anjou de către Basarab Întemeietorul, lupta pecetluindu-se în 1330. După această dată, fiinţa Munteniei şi, implicit, libertatea Loviştei a rămas pe veci a românilor. Pe aici, prin această poartă spre Transilvania, îşi aruncau privirea de vultur voievozii Valahiei, cuprinzând Almaşul şi Făgăraşul „ţările” lor de peste munţi, vecine Loviştei. Aici, în vremuri de silnică trunchiere a trupului dacic treceau în sus şi în jos ciobanii, mesagerii unirii, care duceau în desagi veşti şi mesaje de luptă. Pe aceste locuri, în Primul Război Mondial s-au dus o parte dintre bătăliile la capătul cărora s-au adunat în jurul Carpaţilor toate pământurile locuite de români. Într-o competiţie de piatră, bronz, legende, sunet, istorie şi culoare se ţese o unică şi compactă panoramă a Ţării Loviştei. Este un fond cu tonuri de verde, peste care se suprapune ţesătura în fir scump a veşmintelor strămoşeşti care şi astăzi sunt purtate cu sfinţenie de locuitori şi a mărturiilor istorice în care se atestă vechimea acestui tărâm de basm al Ţării Loviştei.
Loviştea este un ţinut încă neîntinat de „turism”
Sus, în sălaşul de pe culmi, printre arborii bătrâni, timpul pare nedetronat din privilegiile lui arhaice. Aici se aude doar vântul munţilor şi, printre palele lui, tălăncile oilor şi murmurul izvoarelor strecurate printre stânci. Aceasta este Loviştea, culorile şi aerul ei şi, mai ales, istoria sa, venind dintr-un dedesubt destul de vechi. Străvechi este şi cuvântul „lovişte”, cuvânt care desenează o ţară de codri şi ape, un loc cu vânat şi cu peşte mult, cuvânt de origine slavă, dat însă locului de către români, cuvânt care redă frumuseţea infinită a acestor locuri. Aici este infinit totul: hărnicia locuitorilor, înţelepciunea bătrânilor, istoria fiecărui munte şi a fiecărui loc din acest plai mirific,
viu şi proaspăt ca apa izvoarelor. Dacă urci la Perişani, pe orice poartă ai intra, întreaga pădure se revarsă cu frunzişuri şi umbre grele peste stânci drepte, severe, iar sus, în creştetul munţilor, coroanele brazilor înfipte cu vârfurile de piramidă în cer fac deasupra un cor vede şi parfumat, unde cu greu găseşti o spărtură prin care să se vadă cerul. Într-un dans al culorilor, tabloul este compact. Sus, spre cer, munţii îmbrăcaţi de păduri cu nuanţe de verde, cărămiziu şi roşu, presărat cu violet, iar jos, la picioare curge Băiaşul, râul liniştit, tăcut şi blând, dar iute şi năbădăios la revărsare, izbind năvalnic în roca munţilor.
Perişaniul, centrul Ţării Loviştei
Localitatea Perişani face parte integrantă din Ţara Loviştei, fiind aşezată în centrul ei, are formă de cetate vegheată la stânga Soarelui care răsare de semeaţa culme a Făgăraşului, la apus de munţii Lotru şi Culmea Câinenilor, iar cercul se închide la muntele Cozia, care se prelungeşte spre răsărit cu culmile Frunţii şi Iezer. Dacă urci pe Măgura, în vârful Oului, ai în faţă toată panorama Loviştei. În zare, spre sud, vezi vârful Spinului din Perişani, peste Titeşti se vede dealul Cordoaia, în spatele căruia se înalţă mândru muntele Cozia, care se continuă spre răsărit cu munţii. În Loviştea se poate intra pe partea dinspre răsărit, pe străvechiul drum Curtea de Argeş – Sălătruc – Câineni – Sibiu, iar dinspre miazăzi pe Valea Oltului, prin defileul „ Cârlige”, între munţii Lotrului şi Cozia. În trecut, drumul din partea de sud, dinspre Râmnic, de la Călimăneşti – Jiblea ocolea masivul Cozia, urmând pe Valea Coisca în sus, până la Rădăcineşti – Dângeşti, de unde străbătea pădurea şi răzbea la Surdoi – Pripoară, în Perişani, întâlnind aici drumul străvechi al Argeşului la Posada cea mult disputată de istorici. Din Transilvania se intră în Loviştea pe Valea Oltului, prin trecătoarea Turnu Roşu – Câineni. Acesta a fost străvechiul drum de legătură dintre Curtea de Argeş, vechi scaun domnesc, şi Transilvania. Pe acest drum au pătruns legiunile romane, sub conducerea împăratului Traian spre Sarmisegetuza, capitala Daciei. Pe acest drum a fost înfrânt regele Carol Robert d’Anjou de voievodul Basarab. Şi, tot pe acest drum, se făceau legăturile între românii de dincolo de Carpaţi şi cei de dincoace.