Localitatea Copăceni este aşezată pe drumul Gorjului, care face legătura între Târgu-Jiu şi Râmnicu Vâlcea, prin Horezu, îndreptându-se spre sud, pe lângă bătrânele râpi ale Măgurii Slătioarei, tocite şi şterse de ploi şi de vânturi în decursul vremurilor. Drumul străbate aşezările înşirate de-a lungul Cernei, râu care izvorăşte de sus, din Munţii Căpăţânii. Din loc în loc drumul coteşte şi coboară domol la vale, cu unele urcuşuri şi coborâşuri, însoţind râul care şerpuieşte alene, de milenii, printre zăvoaie de salcâmi şi arini, spre vărsarea în Olteţ, la Otetelişu lăsând în spate legendare locuri şi o localitate cu oameni harnici, unde aerul şi apa spun totul despre Copăceni. Este o aşezare străveche, cu nume simbolic, provenit din existenţa pe teritoriul localităţii a pădurilor seculare, formate din copaci uriaşi de la care şi-a luat numele mai întâi satul, apoi comuna, pentru ca, mai târziu, de dragul locului, în timpul domnitorului Mihnea Turcitul, câteva familii de boieri să îşi ia numele Copăceanu, din dragostea pe care o purtau pentru aceste locuri, în special pentru codri. Pe Valea Cernei, la Copăceni locurile sunt unice prin frumuseţea lor specifică. Ţinutul găzduieşte o comoară nepreţuită, fiind dominat de păduri pe care le putem întâlni doar aici, pe văile pâraielor şi pe versanţii dealurilor.

Vetrele celor şase sate ale comunei, situate pe podul terasei de luncă, pe versanţi şi pe interfluviile pâraielor – afluenţi ai pârâului Cerna – poartă însemne voievodale. Coastele şi culmile satelor sunt acoperite de livezi, de pomi, de meri şi pruni care, toate la un loc, dau un anumit parfum acestor locuri.

Localitatea este menţionată documentar încă de pe vremea lui Vlad Călugărul

Străbătută de un drum judeţean spre Lădeşti, la sud, şi de comuna Slătioara la nord, scăldată de apele Cernei, aşezată într-o zonă colinară cu ondulaţii de deal şi vale, satele de pe această vale sunt menţionate într-un hrisov care datează din secolul al XV-lea, din timpul domnitorului Vlad Voievod Călugărul.

De-a lungul timpului întâlnim nenumărate mărturii documentare, atestări voievodale care glăsuiesc despre trăinicia şi vechimea locuitorilor din Copăceni.

Tot aici, în această vale ardentă cu păduri seculare, formate din copaci uriaşi s-au ţesut nenumărate cântece şi legende, s-au zămislit creaţii populare deosebite. Peisajele localităţii au fost sursă de inspiraţie pentru mulţi poeţi, deoarece Copăceniul este înconjurat de locuri mirifice, care amintesc de frumuseţea de altădată a satului românesc, la care adăugăm comorile sale spirituale şi istoria. Toate aceste elemente încheagă tabloul complet care transmite ceva aparte din frumuseţea şi sensibilitatea acestor locuri. Pe aceste meleaguri, timpul parcă a complotat cu natura şi cu oamenii buni de aici, satul păstrând frumoase obiceiuri şi tradiţii, care menţin identitatea naţională prin conservarea folclorului românesc.

Haiducii au transformat pădurile în locuri de legendă

Locurile udate de apele Cernei sunt încărcate de cântece şi legende. Înălţimile semeţe ale pădurile le-au acoperit cu verdele lor crud în vremuri de restrişte au fost străbătute de cete haiduceşti. Codrul a constituit întotdeauna casă, masă şi vatră pentru ţărani, dar şi loc de odihnă pentru haiduci. Un loc aparte în peisajul dealurilor din jurul Copăceniului îl constituie pădurea. Evocând această oază de linişte şi lumină, scriitorul Gala Galaction menţiona, în povestirea sa, „În pădurea Cotoşmâniei”: „Pădurea se dădu peste cap şi clocoti ca un ulcior care plesneşte în foc…”. Codrii vechi alinau dorul localnicilor de pe Cerna, Luncavăţ şi Cernişoara, deoarece aici exista un drum comercial vestit, care făcea legătura cu Ţara Ardealului. Pădurile au constituit un loc deosebit pentru haiduci. Ei ţineau adesea calea negustorilor, călătorilor bogaţi, cunoşteau locurile ascunse ale pădurilor, cum îşi cunoşteau „fundul căciulei”, după cum sublinia Gala Galaction. Au ales locul de poposit şi au pus reguli popasului. Pe Dealul Cotoşmanului, la Baba Hoţului a haiducit Plescan: „hoţul a ţinut calea tuturor călătorilor pe drumul Cotoşmanului până când a fost prins de poteră, judecat de curtea cu juri la Râmnicul Vâlcii şi ostenit la 20 de ani muncă silnică la Ocnele Mari”. Faptele sale sunt evocate şi astăzi de codrul secular, de clinchetul apelor Cernei şi de locuitori. Tot în codrii seculari ai Copăceniului a hălăduit şi marele haiduc Iancu Jianu, care poposea adesea cu cetatea sa de haiduci la târgul de la Râureni. În cântecele lor, lăutarii evocau la petreceri figura luminoasă a neînfricatului haiduc. Descriind această atmosferă minunată, Gala Galaction amintea: „Vestitul haiduc şi isprăvile lui se plimbau acum din vioară în vioară şi de cântecu-i răsunau toate vâlcelele Olteniei”. Copăceni este un loc de cântec şi legendă în care asculţi cu emoţie la tot pasul glasul şoptit al haiducilor, faptele lor măreţe şi minunatele cântece.

Cultivarea cerealelor dădea puterea economică a zonei

Activitatea economică de bază a locuitorilor era, cândva, reprezentată de cultivarea cerealelor, creşterea animalelor, a pomilor fructiferi, fabricarea ţuicii din prune, care reprezenta moneda de schimb la câmpie, pentru animale sau bani. Albinăritul a fost una dintre îndeletnicirile foarte vechi în localitate, care vine din cele mai îndepărtate timpuri. Le-a fost favorabilă locuitorilor atât datorită climei, dar şi a florei diversificate, formată mai ales din plantaţii de pomi fructiferi, de salcâm şi de existenţa păşunilor şi fâneţelor. Primele referiri scrise despre relaţia strămoşilor noştri cu albinele se găsesc în hrisoave care datează din anii 420-355 î. Hr., în care afirmă că „hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte şi preparate din lapte, şi puţină carne”. O altă ocupaţie importantă a locuitorilor comunei Copăceni a fost fabricarea varului. Piatra de var era adusă cu carele de la Baia de Fier sau din comuna vecină, Stroeşti, iar apoi era zidită în varniţe şi era arsă cu lemnele care se găseau din abundenţă pe dealurile din jur. Varul ars era dus apoi cu carul cu boi sau cai în zonele de câmpie, unde avea loc trocul pentru cereale sau alte produse. O altă ocupaţie tradiţională era şi prelucrarea lemnului de familiile de rudari din localitate, care, cu multă migală confecţionau linguri, fuse, albii sau coşuri, pe care le schimbau pentru produse agricole sau bani, în comună şi la bâlciurile din apropiere.