Sunteţi aici: Pagina principală // Social

Locul unde legendele se îmbină cu povestirile adevărate

La Runcu, oamenii pământului au dat nume satelor, locurilor, pădurilor şi dealurilor. Plecând de la această realitate numele de „runc” înseamnă „loc despădurit, întrebuinţat ca păşune sau ca ogor, poiană în pădure, la munte”, fiindcă aici omenii au fost nevoiţi să smulgă pământul pădurii, şi acest lucru se reflectă în toponimia numelui, deoarece aşezarea comunei la poalele regiunii muntoase a fost de natură să nu ofere condiţii prea prielnice comunităţii. Despre femeile de aici povesteşte cu respect şi admiraţie. De la bunicii runcenilor de astăzi se cunosc multe legende care au circulat în legătură cu hoţii şi haiducii, printre care vestitul haiduc Radu Popii, care şi-a avut locuri de ascunziş în zona Ulmetului, unde au rămas în urma sa toponime ca Râpa Hoţului. Despre acest Radu Popii se spune că era fiul preotului de la biserica din Ulmetu. Acesta urmărea să-l jefuiască pe un bogat al satului numit Coman, care locuia pe locul unde mai târziu a locuit familia Minculete, şi care a angajat turci să-l păzească. Când haiducii i-au atacat casa, turcii au deschis focul şi atunci Radu Popii i-a dat ordin haiducului Spirea să tragă în turc. Spirea a ochit şi i-a retezat turcului degetul de pe trăgaciul armei. Înnebunit de durere, turcul a fugit spre Valea Satului. În amintirea acelor întâmplări oamenii locului au numit o râpă din Ulmet „Râpa de la Ciontu”. În legendele locului îl regăsim şi pe haiducul Vâlcu, care şi-a îngropat averea luată de la boieri pe locul numit Dealul Hoţului. Din monografia localităţii aflăm că, din generaţie în generaţie, s-au transmis o serie de legende şi întâmplări care au marcat existenţa acestor meleaguri. Şi în legătură cu preotul Dicu circulă o legendă. Se spune că ar fi venit la el patru hoţi, care aveau la ei mult aur. Preotul i-ar fi îmbătat şi i-ar fi legat, apoi aruncându-i într-un puţ şi le-ar fi luat aurul, cu ajutorul căruia ar fi ridicat biserica din Runcu.

 

Haiducii au dat nume locurilor din comună

Codrii seculari care străjuiesc satele localităţii Runcu au fost gazdă ospitalieră pentru cetele de haiduci. De-a lungul timpului s-au cimentat interesante şi bogate tradiţii populare, relevând cu pregnanţă vechimea şi frumuseţea locuitorilor acestor ţinuturi. O temă interesantă care străbate ca un fir roşu credinţa o constituie lupta împotriva cotropitorilor. Vestitul haiduc Radu Popii este considerat un neînfricat luptător pentru apărarea gliei. Peste dealul Schit, prin seculara pădure Pârveşti şi-au preumblat paşii multe cete de haiduci care şi-au îngropat comorile aici. Amintirea prezenţei lor în acest „cuib de vulturi” avea să declanşeze forţe creatoare ale artiştilor populari locali. Multe cântece şi legende s-au ţesut de-a lungul timpului pe marginea întâmplărilor şi faptelor acestor soli ai dreptăţii. În monografia localităţii sunt evocate momentele din activitatea haiducilor care au sălăşluit pe aceste meleaguri.

 

Călătorii se fereau să străbată comuna după lăsarea serii

Se spune că, pentru siguranţă, călătorii care mergeau spre Curtea de Argeş treceau prin codrii în grupuri, iar „când era soarele de-un conac de deal, către asfinţit, nu mai călca nimeni pe drumurile care urcau spre Runcu”. Cel mai cunoscut haiduc al zonei, Radu Popii, era un om deosebit, care fura de la cei bogaţi şi dăruia cu generozitate săracilor. Pe aceste meleaguri s-au ţesut de-a lungul timpului fapte legendare deosebite. Ele vin din vremuri îndepărtate şi reprezintă în totalitate trecutul istoric al acestei localităţi. Sunt adevărate arhive sentimentale, cărora bătrânii locului le-au dat străluciri aparte. Tot la Runcu există o troiţă care se spune că ar aparţine lui Petrache Lupu. Legenda spune că aici s-ar fi petrecut o minune, şi că un om ar fost înviat din morţi. Pe locurile încărcate de istorie, runcenii mai speră că, într-o bună zi, comuna va deveni un rai al prosperităţii.

 

Credinţa a rămas tezaurul locuitorilor

De religie creştin – ortodoxă, comunitatea din Runcu a avut din cele mai vechi timpuri credinţă în Dumnezeu. Calendarul popular a intrat de multă vreme în conştiinţa locuitorilor satelor de aici. Ca pe un răboj sunt încrustate principalele sărbători ale anului. În jurul lor s-au ţesut nenumărate sărbători, tradiţii care au o străveche existenţă, venind din antichitatea daco-getică. Modelul calendarului străvechi s-a păstrat în perfectă armonie în sanctuarul de la Sarmizegetusa. La români, după rânduiala calendarului vechi, anul nou începe la 1 martie şi cel vechi se termină la 23 februarie. Cu timpul, după decăderea Imperiului Roman, data zilei de 1 ianuarie s-a schimbat de mai multe ori. La romani Anul Nou începea din martie, o dată cu zilele Dochei. De-a lungul timpului calendarul sărbătorilor tradiţionale a devenit tot mai bogat, în el fiind consemnate momente semnificative. Postul Sfinţiilor Apostoli Petru şi Pavel, de „Sâmpetru” o sărbătoare extrem de importantă marchează miezul verii şi perioada seceratului râului. Calendarul creştin celebrează în ziua de 29 iunie ziua Sfântului Apostol Petru. În tradiţia românească Sfântul Petru „apare fie ca personaj pământean, fie ca divinitate celestă”. El umblă pe pământ, singur sau însoţit de Dumnezeu. În fiecare sat din Runcu întâlnim interesante povestiri cu Sfântul Petru. Bătrânii spun că se îmbracă în straie ţărăneşti, umblă adesea pe pământ, se ocupă de agricultură şi are grijă de animalele din curte. Iar Dumnezeu îi încredinţează porţile şi cheile Raiului.


Postaţi pe: Facebook



Scrieţi un comentariu

Copyright © 2012 Ultimele stiri – Impact Real. Toate drepturile revin.