de Mihai ROMAN

România este cu un pas mai aproape de haos, de anarhie şi de… dictatură. Indiferenţa faţă de lege şi de bunul simţ, averile nemăsurate şi talentul nemaiîntâlnit pentru a provoca scandal au devenit „marcă înregistrată” PD-L. Prin manevre bine puse la punct, politicienii din România au reuşit în ultimii ani să se izoleze bine de populaţie, punând între ei şi oamenii de rând un purcoi de bani, buni pentru „momit” electoratul, dar şi lehamitea pe care oamenii au început să o simtă faţă de clasa politică. În ultimele luni, s-a mai făcut încă un pas către anarhie, urmată de dictatură. Prin crearea unui scandal mediatic bazat pe înregistrarea ilegală a unor convorbiri din „comisia Udrea”, care sunt, altminteri, destul de inofensive, pedeliştii încearcă să distragă atenţia opiniei publice de la adevăratele probleme care macină ţara şi partidul din care fac parte. Refuzul Elenei Udrea de a da explicaţii unei comisii parlamentare despre cheltuirea banului public în ministerul pe care îl conduce momentan este nu doar o încălcare flagrantă a legii, ci chiar supremul dispreţ faţă de organismul primordial al României, Parlamentul. Un gest pe care nici măcar unul dintre cei mai puternici preşedinţi ai lumii (n.r., Bill Clinton) nu a avut tupeul să-l facă într-o ţară care este considerată model de democraţie şi unde subiectul interpelării era mult mai „fierbinte”. Este ca şi cum una dintre prietenele sau discipolele lui Traian Băsescu s-ar supăra într-o zi pe acesta, pentru că nu şi-a întins suficient aripa protectoare asupra ei şi ar face dezvăluiri incendiare despre poziţiile şi eventualele preferinţe sexuale ale primului om în stat. Chiar şi într-o asemenea situaţie jenantă, Bill Clinton, în calitatea sa de preşedinte, nu s-a gândit nici un moment să îşi bată joc de parlamentarii care l-au anchetat timp de patru ore la sânge şi să le spună, aşa cum a făcut Elena Udrea, că are treburi mult mai importante de făcut decât să răspundă la întrebările lor.

Elena Udrea a avut însă acest tupeu, ceea ce demonstrează nimic altceva decât un total dispreţ faţă de lege, de bun simţ şi de aleşii românilor, aşa cum sunt ei. Încercarea de a se ascunde după colţ şi a arunca presei înfometate de senzaţional nişte transcrieri care nu demonstrează altceva decât că membrii comisiei se consultau cu privire la natura dovezilor pe care le adunaseră, întrebându-se dacă faptele sunt sau nu de natură penală, nu demonstrează nimic altceva decât că încercau, aşa cum pot, să-şi facă treaba, lovindu-se de refuzul de a li se furniza dovezile cerute. Şi, în final, aceasta este menirea oricărei comisii care anchetează modul de cheltuire a banului public: să stabilească dacă sunt comise sau nu fapte de natură penală şi cine se face vinovat de acestea. În subsidiar se ascunde însă un precedent periculos. Batjocura faţă de o comisie parlamentară arată clar că, în cazul în care PD-L ar fi prima forţă politică din România, cu girul alegătorilor (şi al celor care se prezintă, şi al celor care aleg să ignore votul şi devin, astfel, inexistenţi) este un pericol real pentru această ţară, pe care Traian Băsescu ar încerca, fără îndoială, să o subjuge sub propria dictatură.

Cu parlamentari corupţi este rău, dar, fără ei, ţara ajunge pe mâinile unui singur om care, în afară de scandal şi deturnarea atenţiei de la lucrurile importante, a făcut prea puţine lucruri importante pentru această ţară. Este vorba de lucruri bune, pentru că se vânzarea flotei sau, mai nou, de implicarea fratelui preşedintelui într-o firmă care se pregătea să facă afaceri cu armament cu statul român, condus tot de un… Băsescu, a auzit toată lumea. Iar explicaţiile puerile de la televizor, cum că preşedintele nu ştia de firmele fratelui său, în condiţiile în care doar influenţa sa putea într-un fel sau altul să-i greveze acestuia drumul spre contractele cu armament este doar o gogoaşă umflată cu pompa. Serviciile secrete şi discrete sunt încă în mâna lui Băsescu, marele lui avantaj fiind acela că are acces la anumite informaţii pe care alţii nu le deţin. Este exclus, astfel, să nu fi fost informat despre afacerile mai vechi sau mai noi ale fratelui său.
Metoda asta, cu usturoiul şi cu gura frumos mirositoare, nu mai merge chiar la toţi românii. În afară de mici şi bere în campania electorală, criza a început să-i trezească pe oameni la realitate. La o realitate care este cu totul alta decât cea prezentată la televizor, una unde şomerii sunt din ce în ce mai mulţi, unde statul se împrumută pentru salarii şi pensii, chiar dacă banii nu ajung nici până la alegeri, una unde nu se ştie dacă pensionarii vor mai avea pentru ce să aştepte poştăriţa la sfârşitul lunii şi una unde este posibil să se blocheze sistemul cu totul, începând din 2010, din cauza cheltuielilor fără măsură făcute în ultimii ani de guvernare PNL şi, mai ales, PD-L. În aceste condiţii, oricine este în acest moment mai bun pe post de preşedinte decât Traian Băsescu. Dar este de preferat să avem un reprezentant ceva mai spălat, ceva mai cultivat, care să ştie cât de cât şi altă limbă, în afară de cea de tavernă şi de lemn şi care să încerce măcar să scoată această ţară din haos. Cât se mai poate. Dincolo de asta urmează anarhia, iar după ea, subjugarea totală a României de forţele străine, nu prin puterea militară, ci prin dependenţă economică totală. Fie că este vorba despre Mircea Geoană sau Crin Antonescu, orice om de bun simţ, instruit şi cu ceva experienţă de viaţă, este mai bun pe scaunul de preşedinte decât Băsescu. Chiar şi Badea Cârţan, din capătul ultimei comune neelectrificate din această ţară. Este de preferat însă un preşedinte care să ştie şi cum, şi când să bată la porţile Europei şi ale Americii, ba chiar şi ale Chinei sau Orientului Mijlociu, ca să nu mai vorbim de ale tătucului Putin, de care avem în continuare nevoie. Este nevoie de un preşedinte care să ştie să nu se vândă, dar să fie capabil de a face alianţe strategice cu toate ţările, să întărească economia naţională şi, în primul rând, să nu fie mânjit de afaceri murdare. Încă mai este o şansă să schimbăm ceva. Poate ultima…