Dănicei este o bucată de rai, aşezată în amfiteatru, pe trei etaje de dealuri, la poalele crângului Cotmeana, pe partea stângă a pârâului Topolog, la hotarul Argeşului şi Oltului. Străjuită de văile pâraielor Trepteanca, Lăunele şi Lungoţul, comuna are o istorie întinsă pe 244 de ani, încărcată în evenimente memorabile. Satele sunt orânduite după o regulă firească şi adăpostesc comori ale istoriei locale, ale înţelepciunii şi hărniciei locuitorilor săi. Istoria lor cuprinde un şir lung de evenimente, întâmplări şi eforturi ale oamenilor care au trăit şi au trudit în aceste locuri, care au ştiut să înfrunte de-a lungul veacurilor urgiile care s-au abătut asupra lor, uneori chiar cu jertfa supremă, atunci când hotarele ţării erau ameninţate şi când munca şi agoniseala lor erau în pericol:
„Oamenii care au trăit pe aceste meleaguri ne sunt părinţi şi bunici, sunt moşii şi strămoşii care ne-au transmis din generaţie în generaţie tradiţii şi obiceiuri, au ştiut să cânte bucuriile şi să înfrunte necazurile, au clădit frumos şi trainic temelia viitorului. Firea blândă şi primitoare, dar şi hotărârea de ripostă pe care o avem sunt moştenite de la urmaşii noştri”, afirmă primarul Dumitru Pirneci.
Localitatea a fost întemeiată de boierul locului, cu numele Dan, ai cărui supuşi s-au numit „Dănicei”, nume pe care l-a luat apoi şi aşezarea. Prima menţiune documentară a Dăniceilor datează din 23 mai 1676. La acea dată, 12 stăpâni de moşii ai Olteniei au împărţit pământurile regiunii, hotărându-se ca boierii Slăviteşti să primească ocină începând din Măgura Căldării, cuprinzând întreg piscul Pietroşelului şi toate poienile Dăniceilor, până la hotarul Şirinesei.
Pământ străvechi, udat de apele pâraielor Trepteanca, Lăunele şi Lungoţul, localitatea este încărcată de istorie şi legendă. Mărturiile arheologice descoperite aici confirmă din plin existenţa localnicilor încă din cele mai vechi timpuri. Satele comunei Dănicei sunt vechi, menţionate în hrisoave şi mărturii documentare domneşti, localitatea fiind atestată în anul 1773 în Cartografia rusească de la Moscova.
Dăniceii au povestea lor
Locuitorii satelor din Dănicei au fost oameni harnici şi gospodari dintotdeauna, iar principalele lor ocupaţii au fost agricultura, creşterea vitelor, cultura pomilor şi a cerealelor. Primarul localităţii ne spune că „unii dintre ei practicau diferite meşteşuguri de trebuinţă pentru ceilalţi, dar legătura ţăranului cu pământul a fost una trainică. Pământul constituie pentru el totul, este vatră şi adăpost, ogor binecuvântat cu roade bogate, arhivă adăpostitoare a valorilor trecutului, dar şi loc pentru odihna veşnică”. Pe aceste meleaguri s-au ţesut de-a lungul timpului interesante şi valoroase tradiţii, fapte legendare deosebite. Ele vin din vremuri îndepărtate, din antichitatea geto-dacică, reprezentând în totalitate în ce priveşte trecutul istoric, viaţa spirituală strămoşească. Sunt arhive sentimentale, cărora bătrânii locului le-au dat străluciri aparte. Tradiţiile zămislite în vatra străveche a Dăniceilor aveau mare vitalitate şi se înscriau în istoria spiritualităţii pământului românesc. Calendarul popular era în conştiinţa locuitorilor acestei aşezări, iar principalele sărbători ale anului erau ca un răboj încrustate. Duminica Mare de Rusalii, cunoscută sub denumirea de Moşii de Vară, străveche sărbătoare populară era celebrată cu fast de populaţia tracă, mulţimea fiind cuprinsă de o adevărată nebunie a dansului. Cu capetele împodobite cu flori, oamenii inundau grădinile şi dumbrăvile înflorite din localitate şi, în sunetul muzicii şi cântecelor se învârteau în hore şi dansuri. Această sărbătoare a antichităţii s-a păstrat în forme diferite, până în zilele noastre. La Dănicei, cândva, în această zi de sărbătoare, fetele purtau la brâu şi în sân flori, pentru a alunga ielele. Tinerii împleteau cununiţe de câmp pe care le purtau cu mândrie la celebrarea căsătoriilor. Timp de trei zile, prin sat veneau din satele vecine cunoscute cete de căluşari care făceau adevărate demonstraţii de virtute şi frumuseţe artistică. Căluşul se practica sub forma unui rit de vindecare. La muncă, dar mai ales la horă şi la biserică, oamenii se îmbrăcau în costume naţionale, ţesute în casă. Pentru cusăturile iilor pe pânza de borangic sau marchizet, fiecare gospodărie creştea viermi de mătase. De Sânziene, sărbătoare străveche din antichitatea românească, fetele din Dănicei mergeau în grup pe câmp şi culegeau flori. Se întorceau spre acasă cântând şi dansând, iar cele care se înfăşurau cu cununi de flori peste mijloc deveneau mai frumoase şi drăgăstoase, ne spune primarul: „Sunt multe de spus despre tradiţiile populare care s-au ţesut în satele noastre de-a lungul timpului, însă ele şi astăzi dau vitalitate şi prospeţime aşezării”.
Fiul lui Baiazid îl vizita pe Mircea Voievod, la Cotmeana
Din legenda rostită de preotul Onică Teodorescu în anul 1961 aflăm că, la sfârşitul secolului al XIV-lea, domnul Ţării Româneşti, voievodul Mircea cel Bătrân reface, între anii 1387 – 1389 una dintre ctitoriile sale de seamă, Mânăstirea Cotmeana, pe care o foloseşte o perioadă ca loc de întâlnire diplomatică, atât pentru Domnia Sa, cât şi pentru fiul său, Vlad. În acest timp, voievodul Mircea încearcă un fin joc diplomatic pentru slăbirea puterii otomane, sprijinindu-l pe Musa, fiul lui Baiazid, în lupta pentru câştigarea tronului otoman. Astfel, Musa, împreună cu suita sa, realizează o serie de întâlniri secrete cu Mircea şi Vlad la Cotmeana. Mărturiile istorice spun că, în vara anului 1400, în drumul lui Musa spre Cotmeana erau folosite căi mai puţin cunoscute, dar sigure. După ce treceau de Turnu, urcau pe stânga Oltului până la Câmpu Mare, ca mai apoi să se îndrepte pe Valea Cungrea, spre Cotmeana. Musa, fiul lui Baiazid, urcând pe cursul văii, înainte de a intra „La unele case”, întâlneşte câţiva meşteri care construiau o măreaţă lucrare din piatră şi cărămidă. Nedumeriţi de apariţia inopinată a oaspeţilor turci, stăpânii lucrării, fraţii Sâmbure şi Bucur, dar şi bătrânul meşter Spătaru, cu fiicele sale, Stana şi Luneasa îl întâmpină pe Musa cu suita sa în bună pace şi află că acesta mergea la voievodul Mircea, la mânăstire, dar că de acum nu îi sunt prea cunoscute căile. Bătrânul meşter oferă drept călăuze pe fiicele sale, până la întâlnirea cu ostaşii domnului Mircea cel Bătrân. Şi-au continuat drumul împreună, pe valea de „La unele case de Jos”, au urcat prin „Codrii de Cer” până „La unele case de Sus” şi au ajuns la drumul care duce de la Cozia la Cotmeana, unde au fost întâmpinaţi de oştenii lui Mircea, Dan şi Gheorghişor. La îndemnul voievodului Mircea cel Bătrân, frumoasele fete au rămas un timp la mânăstire. La întoarcere, au fost însoţite de cei doi oşteni, rămânând împreună cu feciorii pentru totdeauna, unul în Dealul Danului, celălalt în Pârâul Gheorghişor.
